Mântuit priveam apusul ‎

Mântuit

priveam apusul,

viu și amplu

și frumos…

Mult mă încerca Puținul

ce-l avusem paradox,

și mă răscoleau minute,

mari, curate, de folos...

Încărcam imagini clare,

peste văile în ceață,

primenite de culoarea

verii ce se-ncorona șuvoi…

Tot alaiul de petale,

toate marginile curbe,

se-ntrupau în faptul serii,

și dublau necunoscutul…

Pârâiașul, frunze mute,

curgerea din sfântul munte,

vântul ce mă-npresura alene,

toate anunțau apusul…

Mântuit… priveam apusul,

mult mai amplu, GRANDIOS !

Gabriel Gaina, 22 decembrie 2012