interviu emil mateias

  Interviu cu domnul EMIL MATEIAŞ, Mai 2010 

Gabriel Gaina - www.greensphera.ro

Domnule Emil Mateiaş, vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu şi pentru deschiderea afişată de fiecare dată când reveniţi printre concetăţenii de pe Valea Bistrei.

În acest an Oţelu Roşu sărbătoreşte 50 de ani de la decretarea sa ca oraş iar Ansamblul Iedera a aniversat, în urmă cu doar câteva zile, 60 de ani de la înfinţare. Anul 2010 marchează deasemenea şi împlinirea a 50 de ani de activitate neîntreruptă a Cineclubului Oţelul Roşu, acest cerc de iubitori ai filmului ce a coagulat zeci de pasionaţi ai domeniului, venind fiecare din alt mediu dar având cu toţii pasiunea filmului. 

În ce an şi cu ce ocazie aţi venit pentru prima data in Oţelu Roşu ?

Am sosit la Ferdinand în anul 1940, la vârsta de 3 ani. Tata a fost numit şef de post de jandarmi, funcţie deţinută până în anul 1946, când a fost mutat în altă parte. Când tata a ieşit în rezervă, ne-am stabilit în casa cumpărată de la un arhitect neamţ.
 

Începuturile realizării de filme intr-o localitate ca Oţelu Roşu au schimbat cu siguranţă percepţiile multora dintre cei ce au avut tangenţă abia in acel moment cu acest inedit şi interesant domeniu. Povestiţi-ne despre percepţia dumneavoastră de atunci asupra realizării de filme.

Făcând serviciul militar la Iaşi, am citit în ziarul „Contemporanul” că la Braşov există un cerc de amatori care au realizat deja primele filme, pe bandă de 16 mm. Întrucât ştiam că odată întors la Oţelu Roşu nu aveam nici o şansă să continui pasiunea mea „şahul” (la 20 de ani eram candidat de maestru şi puteam juca o partidă întreagă numai din memorie). m-am gândit că filmul ar putea constitui un hobby pentru mine. Întors din armată, l-am întâlnit pe Paul A. Kovacs (funcţionar la uzină) care avea şi el aceiaşi dorinţă.

Fără a avea nici cea mai simplă instruire privind realizarea unui film (scenariu, regie, filmare, developare, montaj, sonorizare) împreună cu un grup de pasionaţi, am redescoperit tainele şi tehnica realizării de filme. Albumul de fotografii „50 de ani de activitate neîntreruptă a Cineclubului Oţelul Roşu” ilustrează ascensiunea mea şi a colegilor mei privind filmul de amatori. Cred că am făcut o bună alegere de a îmbrăţişa acest „hobby” care ţine pasul cu dezvoltarea tehnicii din zilele noastre.
 

Perioada de glorie a Cineclubului Oţelul Roşu a pus oraşul nostru pe harta creatorilor de film de amatori, cineclubul este şi în prezent un reper foarte important pentru istoria acestor locuri, prin importanţa filmelor create, prin premiile şi medaliile câştigate de-a lungul anilor. Cum se lucra în acele vremuri, era într-adevăr doar pasiune sau şi o evadare din cotidianul epocii ?

 Fără doar şi poate, era vorba în primul rând de pasiune. Filmul ne dădea posibilitatea să ne exprimăm ideile şi gândurile într-o manieră modernă, dar destul de greu accesibilă, deoarece pentru realizarea acestora era necesară o minimă dotare tehnică, erau necesare cunoştinţe din domeniul chimiei, electrotehnici, muzicii, etc.

Desluşiţi-ne semnificaţia următoarelor cuvinte scrise despre dumneavoastră: „Din pricină că avea „origini nesănătoase”, Emil Mateiaş a început ca simplu muncitor la Oţelu Roşu, la laminoare.” La ce se face referire folosindu-se cuvintele „origini nesănătoase” ?

 Deşi aveam terminat liceul, m-am angajat ca muncitor la laminoare (controlor de calitate) deoarece numai aşa puteam obţine o bursă de studii la Institutul Metalurgic din Bucureşti.

Pentru aceasta aveam însă nevoie de recomandarea serviciului de cadre al uzinei. În perioada aceia, anii 60, erau „recomandate” doar elementele „sănătoase” adică copiii de muncitori ori ţărani colectivişti. Cum tatăl meu a fost jandarm pe timpul regimului burghezo-moşieresc (deci a acţionat împotriva clasei muncitoare), 5 ani la rând nu am putut beneficia de recomandarea respectivă. La un moment dat, şeful de cadre de atunci, Aron Gheller, a călcat disciplina de partid şi mi-a spus că dacă doresc să fac ceva în viaţă, atunci să plec din Oţelu Roşu. Am perseverat însă, şi după ce ajunsesem membru de partid, în anul 1972, fostul director Takaks Otto, mi-a dat recomandare, pe răspunderea lui, de a urma cursurile de subingineri de la Reşiţa. Apoi, până în 1979 am lucrat ca subinginer la uzină şi am predat tehnologia laminării la şcoala profesională.

 Emigrarea a fost gândită mult timp sau a intervenit brusc ? Aveţi sau aţi avut vreun regret datorită acestei decizii ?

 Emigrarea s-a datorat în primul rând soţiei mele, de origine germană. Rudele ei din Nădrag au fost deportate în Uniunea Sovietică iar unele nu s-au mai întors. Soţia a fost de părere că dacă în România comunistă rudele ei au fost astfel tratate, atunci are şi ea dreptul să trăiască în ţara de origine a străbunicilor ei. Şi fata mea, Adela, în vârsta de 14 ani, ne-a îndemnat să emigrăm în Germania. Pentru mine, care nu ştiam „o boabă” nemţeşte, a fost un mare risc, mai ales că specialitatea mea din România (laminare şi deformare la cald) nu credeam că va conta pentru industria germană. Am plecat cu paşaport turistic, ne-am stabilit la nişte prieteni la Aachen şi am anunţat în scris instituţiile unde am lucrat (uzina şi spitalul orăşenesc) că în baza originii germane a soţiei, ne-am stabilit în Germania. La Aachen am început lucrul la mai puţin de două săptămâni după ce ajunsesem acolo: soţia la un spital catolic iar eu la firma Philips, una din cele mai mari fabrici privind construirea de tuburi cinescop pentru televizoare color. În Germania mi-am echivalat şi definitivat studiile metalurgice, obţinând diploma de „Dipl. Ing. cu studii academice” şi ulterior titlul de Dr. Ing. în specialitatea „tuburi cinescop color”. Una din invenţiile mele a stat la baza revoluţionării unor procese de fabricaţie.
În calitate de consultant pentru o companie atât de puternică cum este PHILIPS aţi avut posibilitatea de a călători foarte mult şi să cunoaşteţi diverse tipologii umane, culturi diferite, oameni interesanţi. Cât şi cum v-a ajutat acest lucru pentru mai târziu ?

 La firma Philips am lucrat din anul 1979 până în anul 2000. Apropiindu-se vârsta de pensionare, firma Philips m-a rugat să nu-mi întrerup activitatea şi să ofer consultanţă unor firme care livrau subansamble pentru firmă, precum şi pentru noile fabrici construite în Taiwan, China, Cehoslovacia, Slovacia, USA şi Mexico. Am înfiinţat firma proprie „EMA Consulting” care a funcţionat 8 ani. Este adevărat că în această perioadă eram mai mult în avion, dar ţările în care am asigurat consultanţă tehnică le-am vizitat, în adevăratul sens al cuvântului, abia după încetarea activităţii de consulting. De atunci cutreier împreună cu soţia, lumea în lung şi în lat.

Orice contact cu o „altă lume” te ajută să apreciezi mai bine propriile experienţe de viaţă. Poate că cel mai mult m-a impresionat ţările din insulele liliputane din oceanul Pacific. Aici nu numai că oamenii nu „trăiesc în copaci”, ci înţelegând avantajele de pe urma turismului, au construit o infrastructură modernă şi au o curăţenie de invidiat chiar şi pentru mari continente cum sunt Africa sau chiar America de Sud.
 

Alături de un grup de preoţi aţi pus bazele primei mitropolii ortodoxe româneşti din Germania, la Nürnberg. De unde a pornit această idee şi cum s-a materializat ea efectiv ?

 Pe timpul comunismului existau în Germania doar o mână de parohii, înfiinţate din iniţiativa preoţilor care au părăsit ţara. Biserici româneşti nu existau decât două. Slujbele se ţineau în biserici catolice sau protestante. Atât în această perioadă, cât şi după `89, bisericile erau singurul loc unde românii, unii debusolaţi şi fără ajutor, se puteau întâlni, unde se putea găsi un sfat sau un ajutor cât de cât, de la cei stabiliţi mai de mult. Dar chiar şi preoţii, care nu aveau nici un salariu, trebuiau să muncească, de cele mai mult ori mult sub nivelul lor de pregătire, pentru a asigura existenţa familiilor lor. Înfiinţarea unei mitropolii putea desigur rezolva multe probleme, nu numai din punct de vedere canonic, dar şi din punct de vedere social atât pentru preoţi cât şi pentru comunităţile de români în general. În calitate de membru al Partidului Creştin Democrat din Germania, am putut organiza sub egida acestui partid întâlnirile premergătoare, iar la 16 octombrie 1993, la Aachen, s-a ales primul Mitropolit şi s-a înfiinţat astfel prima Mitropolie ortodoxă română din afara graniţelor ţării. Eu am fost membru în primul Consiliu Eparhial şi sunt ctitor al catedralei Mitropolitane din Nürnberg. 

Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania, organizaţie al cărui purtător de cuvânt sunteţi, reuneşte în prezent 18 asociaţii din diaspora. Cum a fost anul 2009 pentru Ligă şi care sunt noutăţile pentru 2010 ?

Liga „trăieşte” în primul rând prin activitatea asociaţiilor membre, în număr de 18. Acţiunile Ligii şi implicit ale asociaţiilor sunt multiple, diversificate, dar toate au acelaşi ţel: păstrarea şi promovarea valorilor spiritual-culturale ale poporului.

În calitate de membru în Conducerea Ligii, particip de ani de zile la întâlnirile guvernului României cu reprezentanţii românilor de pretutindeni.

Recent am fost ales prim-vicepreşedinte al organizaţiei PDL Germania. Întrucât deputatul diasporei europene este deasemenea membru PDL, noua mea funcţie constituie o pârghie eficientă, astfel încât problemele şi propunerile comunităţilor româneşti din Germania să fie pe „cale directă” transmise parlamentului şi guvernului României

Ce părere aveţi despre situaţia în care găsiţi oraşul după câteva luni de la precedenta vizită ? Care consideraţi că sunt direcţiile de dezvoltare ce ar trebui urmate ?

 În calitate de „turist” nu pot decât să am păreri pozitive despre oraşul nostru. Faptul că în sfârşit avem două hoteluri, podul nou şi îndiguirea râului Bistra, curăţenia, toate acestea sunt lucruri concrete pentru binele oraşului. Pe de altă parte, nu am înţeles de ce s-a distrus singurul parc al oraşului în favoarea construcţiei unui centru comercial. Păcat că nu s-a găsit o altă soluţie.

Se simte în oraş şi o revigorare a vieţii cultural artistice. Festivalul „Afilon Laţcu”, aniversarea octogenarului Achim Nica şi a ansamblului „Iedera”, apariţia publicaţiei periodice „Ecou de timp”, activitatea vie a unor cercuri artistice din cadrul Casei de Cultură, nu pot fi decât veşti îmbucurătoare pentru orice fiu al oraşului nostru.

Am avut două întrevederi cu domnul Sergey Kusmin, directorul executiv al „MECHEL Ductil Steel” (Turnarea continuă a fostei uzine) şi am rămas surprins de interesul pe care dânsul îl acordă atât trecutului cât şi prezentului oraşului Oţelu Roşu.

Vă rog să împărtăşiţi cititorilor noştri care este stadiul pregătirilor pentru aniversarea Cineclubului Oţelul Roşu, cât şi noutăţile despre organizarea Festivalul de Film AMA-FILM.

 Pregătirile privind aniversarea cineclubului şi a organizării festivalului „AMA-FILM” sunt în grafic. Pentru aceasta trebuie să mulţumesc în primul rând Preşedintelui Cineclubului, Ing. Nicolae Negruţiu, doamnei Ştefania Puchianu, domnilor Norbert Taugner şi Florin Beşliu, doamnei directoare a liceului Rozalia Ghiorghioni şi nu în ultimul rând realizatorului acestui interviu, dumneavoastră domnule Gabriel Găină. Mulţumiri speciale doresc să aduc atât doamnei Ada Chisăliţă, director coordonator al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional a judeţului Caraş Severin, precum şi întregului colectiv al Casei de Cultură Oţelu Roşu în frunte cu domnul Director Nicolae Român.

La festivităţile ce se organizează cu acestă ocazie, va participa şi Preşedintele Uniunii Mondiale a Cineaştilor Amatori, domnul Georges Fondeur, din Luxemburg.

Sper că pentru locuitorii oraşului nostru, Festivalul AMA-FILM din 16 iulie şi Sărbătorirea cineclubului din 17 iulie, vor constitui momente nu numai de oglindire a trecutului de 50 de ani a oraşului, dar şi un îndemn la înviorare a activităţii culturale a oraşului, la strângerea relaţiilor dintre generaţiile care reprezintă azi Oraşul Oţelu Roşu.